str. Viitorului ar trebui inclusa in circuitul pentru turisti alternativi. Daca o parcurgi de la un cap la altul poti invata o gramada despre oameni si soareci (sprich: alte lighioane convietuitoare) si ai ocazia sa traiesti experiente de neuitat. Acum mai mult ca oricand strada e un fel de poligon pentru toti cei care au vrut intotdeauna sa faca sporturi extreme, dar nu au avut ocazia din lipsa de timp, inspiratie, bani, chef, curaj etc. Chiar am vazut un motociclist mergand pe portiunea ingusta de trotuar, (saracu’).
De fapt acesta nu este un post despre strada Viitorului, ci voiam sa scriu despre un minunat weekend petrecut la munte. Diferenta dintre a urca pe carari serpuite cu prapastia la 2 m de tine, pe frunze umede sau crengi putrezite si str. Viitorului unde risti sa te impiedici si sa iti rupi gatul la tot pasul printre sapaturi, e ca prima varianta e incomparabil mai placuta, fara praf, cu multa liniste, aer curat, racoare ce alterneaza cu caldura pe care o simti in picioare la mers, apa limpede in care sa te racoresti. Insa stiu ca fara slalomul zilnic printre molozul, utilajele, muncitorii, gropile si denivelarile de pe numita strada probabil astazi nu as fi sprintat ca o caprita pe poteci.
PS: Nu mi-am luat intentionat aparatul foto cu mine, acum imi par rau. Am doar o poza cu acel catel maroniu jumatate-soricar-calare-pe-jumatate-de -caine-schiop caruia i se spune Codru si raspunde la numele de Macovei, pentru ca stie ca atunci e rost de haleala. Pun poza cand o gasesc. Acum mi-i lene.
). O secunda era cat pe ce sa o iau acasa, tot as avea nevoie de un shreder.
